vineri, 30 ianuarie 2015

Electrificarea

          La sfârşitul secolului al XIX-lea, dintre gânditorii vremii, Marx a intuit importanţa electrificării, anunţând în viitor “forţa revoluţionară” a curentului electric. Pe “linia” marxistă, în 1920, în plin război civil între roşii şi albi, Lenin definea comunismul “putere sovietică plus electrificare”, fapt de înţeles într-o Rusie în care ţăranii mai trăiau în condiţiile Evului Mediu. În 1948, liderii PMR au declanşat la scară naţională un program de utilizare a energiei electrice care urma să pună în “mişcare” uzinele şi fabricile, să asigure mecanizarea unor munci agricole şi să lumineze oraşele şi satele.
          Guvernul României a redactat “Planul de electrificare a ţării şi de folosire a apelor” (1950), care trebuia aplicat pe durata a două cincinale, începând cu 1951. Atenţia planificatorilor s-a îndreptat spre construirea de termocentrale şi hidrocentrale, dar şi a liniilor de transport şi staţiilor de transformare. Pentru a reduce decalajul economic între provinciile României, guvernul a decis construirea unor hidrocentrale şi baraje de acumulare în Moldova (prioritare erau hidrocentrala “Vladimir Ilici Lenin” de la Stejar, pe Bistriţa, lacul de acumulare de la Bicaz, amenajarea pentru irigaţii în lunca Siretului şi în nordul Bărăganului).
          Revistele economice prezentau cititorilor avantajele folosirii energiei electrice. Astfel, cu energia dezvoltată de un kilowat în decurs de o oră se puteau mulge 40 de vaci, alimenta zece ore un aparat de radio, rula o oră un film cinematografic, lumina o locuinţă cu trei camere timp de trei zile, ţesăla 22 de cai sau tunde 500 de oi. (istoriacomunismului.blogspot.ro)




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu